Se poate spune, fără a greşi, că Ion Zubaşcu este unul dintre cei mai lucizi dar şi dintre cei mai idealişti scriitori din literatura română. Dacă ar fi să-l asociem unei tipologii livreşti, i s-ar potrivi personajul lui Camil Petrescu, Ladima, poetul pur şi moralistul intransigent. Textele sale sunt, în general, biografice, cu extrapolări şi transfigurări care îi confirmă lirismul. Se remarcă, de asemenea, dramatice introspecţii, procese de conştiinţă, dar mai ales o convingere melioristă, umanistă, de la care nu se abate. Poetul, un optzecist manifestat târziu, trăieşte fervoarea faustică a celui care şi-a irosit o parte a vieţii, de care nu este mulţumit, şi se află într-un moment crucial, căutând atingerea clipei supreme. Modalitatea este una singură, a sincerităţii şi a dăruirii totale. Are revelaţia împlinirii prin citit şi prin scris. Cărţile sale ne apar ca jurnale existenţiale în care autorul caută adevărul şi, de aceea, ele sunt analitice, reflexive, metafizice şi, desigur, dramatice. Ilustrează un destin, legând, dialectic, cazul particular de situaţii universale. Nu întâmplător, titlurile sale, trecute şi aflate în proiect, au un numitor comun, Omul de Cuvânt, Omul disponibil, Moarte de om, Omul ocazional, Omul lui Dumnezeu, Oamenii gramaticii universale, Omul nimănui.

Moarte de om. O poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este o carte specială, testamentară, de clarificări, de felul celor scrise de M. Blecher, de Giovanni Papini (Un om sfârşit) sau de Cezare Pavese (Meseria de a trăi), primul făcând o analiză zguduitoare a propriei maladii, cel de-al doilea expunând o experienţă de viaţă, ultimul, pe cea a morţii. Ion Zubaşcu, aflat într-un moment limită al existenţei sale, are stăpânirea de sine de a-şi observa cazul din afară, de a comenta detaşat încercarea grea prin care trece. Metoda sa de supravieţuire este una a lucidităţii, de a găsi motivaţii mulţumitoare, cum ar fi refugiul în dimensiunea nemaculată a culturii, a cititului şi scrisului, fără a resimţi frustrarea de experienţă exterioară, a trăitului, la care rămâne totuşi conectat prin analizele şi tratamentele spitaliceşti permanente, prin slujba pe care nu a abandonat-o. El nu încetează să susţină că moartea aparţine vieţii, ţine de regula acesteia. Dintre multele motouri-premise alese, trei marchează foarte bine tema, cel din Cartea lui Iov, „Gol am ieşit din pântecele mamei mele,/ Gol mă voi întoarce în pământ./ Domnul a dat,/ Domnul a luat,/ Fie numele Domnului binecuvântat!”, cel din tratatul unui medic, Terry Priestman, Cum să faci faţă radioterapiei, „Primul şi cel mai important pas în această schimbare a stării tale de spirit este să vorbeşti... Poate să vă fie greu să vorbiţi, dar este cu mult mai bine decât să încercaţi să vă ascundeţi motivele de îngrijorare şi preocupare, ori să încercaţi să vă prefaceţi că totul este normal, când de fapt nu este deloc aşa.”, precum şi cel din eseul lui Alessandro Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, „Aceasta va fi o carte căreia nu-i va fi silă de nimic.” Volumul lui Ion Zubaşcu se recunoaşte în ideile liminare, credinţa statornică faţă de Creator, terapia prin comunicare, lipsa de prejudecăţi, sinceritatea şi iubirea. Se adaugă simplitatea şi un sentiment complex, omenitatea, iar cele trei părţi, Profeţia organică, Reality show, Marele Secret, sunt elocvente.

Vârtejul psihic produs de aflarea diagnosticului neiertător este transferat, pe măsura calmării lui, într-o nouă strategie de viaţă, într-o realitate nouă, absurdă, a bolilor şi a suferinţelor: „într-o bună dimineaţă m-a trezit Hieronimus Bosch din somn/ şi mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei/ în infernul din subsolurilor Centrului Mondial de Oncologie/ în buncărele pavate cu piatră cu uşi grele de plumb/ ca nişte adăposturi antiatomice/ intră în sălile cu acceleratoare liniare şi cobaltroane stranii/ du-te la scintigrafie şi în blocurile operatorii/ în labirinturile saloanelor ca nişte vestigii subacvatice/ traversate doar de vietăţi marine în halate verzi/ împingând brancarte pe rotile cu femei şi copii tunşi chilug/ cu tatuajele acelea stranii pe tâmple sau frunte/ vorbeşte cu cei ce aşteaptă la uşa simulatorului/ până ce vei înţelege că a trebuit să te îmbolnăveşti şi tu de cancer/ din solidaritate cu tragediile oamenilor/ uitaţi în toate spitalele lumii/ pe care nu le-a mai cântat nimeni în poeme/ din timpurile perverse când adolescentul Rimbaud/ ne-a învăţat să ne dereglăm toate simţurile” (Tragedii de familie). Este clar că nu de un caz clinic se ocupă autorul, ci are ţinte mult mai complexe, extinderi şi conexiuni dintre cele mai semnificative. Alternează situaţii reale, concrete, cu proiecţii în abstract, absurdului de tip kafkian, îi dă soluţii omeneşti, sufleteşti, macabrul şi melancoliile proprii atâtor poeţi contemporani sunt evitate, alegându-se înţelegerea, solidaritatea, lupta cu ideea morţii. O altfel de poezie se desprinde treptat, a cabinetelor şi a saloanelor medicale, a analizelor, a simptomelor, a profilaxiilor şi a terapiilor, a termenilor de specialitate, a branulei şi a clismei, a intimităţilor violate, a suferinţei şi a răbdării, a credinţei: „la radiografie şi hemografie/ la ecografie şi scintigrafie/ la irigografie şi tomografie/ cum în vremuri străvechi la tipografie şi zincografie/ peste tot sânt biografi inspiraţi care văd şi scriu/ zi şi noapte scriu anatomografii fără întrerupere/ şi nu-şi mai văd capul de atâta scris/ cu conştiinţa vie că marile evenimente istorice/ îşi mută sângeroasele câmpuri de bătălie/ între duşmanii dinăuntru ai omului/ şi orice măreţie se anatomizează/ orice înfrângere şi victorie se anatomizează” (Poemul organic). O trecere în revistă a bolnavilor şi a suferinţelor lor aminteşte de celebrul roman al lui Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor. Pare ciudat, dar pe Ion Zubaşcu nu-l interesează în primul rând boala sa, ci urmele pe care aceasta le lasă în scrisul său. Scriitorul îl învinge pe bolnav. Este valorificat autenticismul, aspecte concrete ale spitalului, ale bolilor, sunt observate schimbările care au loc în relaţiile cu ceilalţi, sunt reproduse mesajele febrile, dramatice pe care le schimbă, prin poşta electronică (şi se remarcă şi aici o poezie epistolară, a stărilor, a tandreţii). Nu avem, nici vorbă, o estetică a urâtului, ci o poezie a celor mai profunde trăiri umane. Puseele bolii, complicaţiile produse de tratamentele puternice îl determină să-i mulţumească lui Dumnezeu când se simte mai bine, îi sporesc credinţa. În bătălia cu sine însuşi, devoţiunea este cel mai sigur aliat: „?tiu încă o dată că Dumnezeu e viu şi îmi răspunde. Voi trăi, voi supravieţui. Dumnezeu îmi dă această nouă încercare să mă întoarcă la calea cea bună, să mă respiritualizeze, să mă facă să mă adun, să-mi pun ordine în viaţă, să-mi fac o listă de priorităţi şi urgenţe, să ies întărit şi sporit din această arătare a limitelor şi morţii.” (Omul lui Dumnezeu). Asemeni lui Iov, consideră că nicio suferinţă nu întrece bunătatea Creatorului şi nu-l poate face să abjure.

Poezia lui Ion Zubaşcu este prozastică, alcătuită din versete, din acumulări narative cu schepsis, cu un ritm precipitat, acordat cu trăirile interioare. Din viaţa/moartea sa nu sunt excluşi cei apropiaţi, familia, prietenii, întâmplările curente, locurile familiare. Moartea face parte, evident, din povestea vieţii. Secvenţele cuprinse în poeme formează, în final, un tablou existenţial. Fără să se plângă, poetul consemnează neutru, se explorează şi, într-un jurnal, mai curând al bucuriei discrete, îşi exprimă (ca Iov) statornica religiozitate şi mulţumirea pentru darul vieţii. Recunoaştem, poate, ceva şi din Mioriţa (nu fatalismul). Un poem aminteşte de diata lui François Villon. Cu chibzuială, cu stăpânire, îşi rostuieşte totul, incinerarea şi împrăştierea cenuşii pe meleagurile natale, dispoziţiile de moştenire a bunurilor. Şi-ar dori o moarte transmisă în direct, pe viu, cum s-ar spune, iar cartea de faţă chiar acest lucru îl face. Marea revelaţie pe care o are este aceea a salvării prin cuvânt, prin scris, prin spiritualizare.

Dacă prima parte a cărţii se ocupă de aspectele copleşitoare ale bolii, cea de-a doua reprezintă un intermundiu, o evadare din climatul absurd al bolii, în societatea strămoşească din Maramureş. Este o poezie agrestă, a comunităţii sănătoase, arhaice, a cutumelor, a naturii şi a locurilor cu memorie afectivă, a adorării vieţii, mai ales prin cocoana Anuţa, nepoţica de un an şi jumătate. Întâlnirea alegorică dintre moartea înţeleaptă, şi viaţa impetuoasă este, cu sensibilitate, înregistrată în poemul Bărbat pe moarte privind adolescente scăldându-se: „ţâşneau la suprafaţă scuturându-şi frăgezimile şiroind de apă/ zeiţe tinere născându-se ţipând râzând în bulboana începutului/ lumii aruncând apă cu pumnii lor mici spre ţărmul de marnă/ unde străinul pe moarte respira tot mai greu tot mai rar/ cât de mult a iubit frumuseţea de ţărână primăvăratică a femeilor/ în tinereţele lui depărtate şi acum se scălda pentru ultima dată/ în ochii vii dumnezeieşti de vii ai preadolescentelor”.

Partea a treia este conclusivă. Deşi limba folosită este, în general, obişnuită, precisă, fără stilistică, se remarcă o metaforă a ideilor, trimiterea la o semantică esenţială, legată de temele mari. Tragismul gradat, distribuit cu măsură, produce o stare de meditaţie intensă. Uneori, stilul împrumută modalitatea publicistică, drama personală fiind proiectată pe backgroundul social, politic. Astfel încât, în mod paradoxal, deşi este o carte cutremurătoare despre moarte, tema ei reală este viaţa, în aspectele ei cele mai diverse. Este o poezie cu puternică încărcătură existenţială, în care sunt enunţate adevăruri nestilizate, autentice, remarcabilă prin luciditate şi stăpânirea de sine, şi care nu face altceva decât, dintr-o perspectivă plină de înţelegere, să propună reumanizarea lumii: „am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii, susură totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie” (Reality show).